De ce căutăm validare pe social media (și cum ne reglăm emoțional fără ea)

În ultima perioadă am început să observ din ce în ce mai clar un tipar pe social media: în momentele în care cineva este activat emoțional, fie de furie, de nedreptate sau de frustrare, primul impuls nu este să se oprească și să se regleze, ci să spună ceva. Să posteze, să reacționeze.

E ca și cum spațiul interior devine prea intens… și atunci este descărcat imediat în exterior. Și, într-un fel sau altul, toți ajungem aici. Am mai scris despre asta și în alte articole ale școlii - fiecare dintre noi, la un anumit nivel, vrea să fie văzut, înțeles, confirmat.

Doar că nu toți exprimăm asta la fel. Unii aleg să fie vocali, să se expună, să creeze conținut. Alții nu postează aproape deloc, dar caută oameni care gândesc ca ei, care simt la fel, care spun exact ce ar fi spus și ei. Și în momentul în care îi găsesc, apare o senzație de liniște, de: „ok, nu sunt singurul”, de „are sens ce simt”, de „realitatea mea e validă”. Pentru câteva momente, sistemul nervos se așază.

Dar dacă ne uităm puțin mai atent, nu este doar despre idei sau opinii. Ceea ce se întâmplă în astfel de momente este că ne reglăm emoțional prin validare.

În loc să ne conținem emoțiile, să ne așezăm în corp, să ieșim la o plimbare sau să lăsăm intensitatea să se decanteze, ajungem să depindem de exterior pentru a ne calma interiorul. La început, această dependență nu este patologică. Este biologică.

Cum începe, de fapt, această dependență

Ca bebeluși și copii mici, nu avem un „eu” stabil. Ne construim simțul existenței prin ochii îngrijitorilor: când cineva ne vede și răspunde, când emoțiile noastre sunt recunoscute, când prezența noastră produce o reacție.

Dacă această oglindire e suficientă și constantă, la un moment dat se internalizează. Nu mai avem nevoie să fim văzuți tot timpul, știm că existăm.

Dacă însă a fost inconstantă, condiționată sau absentă, sistemul nervos nu apucă să învețe lecția de bază: „Pot să exist fără să fac ceva”, ci se instalează convingerea subconștientă că „Existența mea depinde de reacția celuilalt.”

De ce lipsa validării se simte atât de intens

Pentru că lipsa oglindirii se trăiește ca o amenințare. Când n-am fost văzuți suficient, corpul nu înregistrează asta ca pe o tristețe abstractă, ci ca pe un pericol. Nu e „nu m-au apreciat”, ci:

• „nu contez”;

• „nu sunt real”;

• „pot dispărea”.

De aceea, ca adulți, lipsa validării nu doare proporțional cu situația prezentă. Doare disproporționat pentru că reactivează o memorie veche, pre-verbală, dintr-un alt nivel de conștiință, cel de bebeluși.

Și atunci învățăm strategii de adaptare ale sistemului nervos, unele foarte bine văzute din exterior:

• Să performăm;

• Să fim cei care ajută;

• Să fim indispensabili;

• Să fim cei care „înțeleg”;

• Să fim spirituali;

• Să fim inteligenți.

Când validarea devine reglare emoțională

În lipsa unei reglări interne stabile, validarea externă ne liniștește, ne dă energie, ne confirmă direcția, ne face să ne simțim vii.

Problema nu e dorința de validare. Problema e când nu putem trăi fără ea.

Când „a conta” începe să se confunde cu „a exista”

Când nu am fost văzuți pentru cine suntem, la un moment dat ajungem să credem că trebuie să:

• fim speciali;

• fim necesari;

• fim salvatori;

• fim diferiți;

• fim utili.

Și încet, fără să ne dăm seama, valoarea vieții noastre se mută din „sunt” în „fac”. Avem nevoie de confirmare existențială.

Cum rupem dependența de validare prin oglindire

Foarte simplu, prin exerciții constante în care practicăm starea de prezență. La început poate apărea disconfort, dar așa știi că funcționează. În momentele alea corpul se reconfigurează și învață ceva nou - că există… chiar și în liniște.

De asta, programul „Tu și Intuiția”, lucrează exact cu acest spațiu al expandării conștiente, nu doar la nivel de înțelegere, ci și practic, prin lucrări energetice ghidate. Hai și tu!