OFTICA

Eu cred că mai toți trecem măcar o dată prin momente în care nu ne convine un aspect al vieții. Nu ni se întâmplă ceva important pentru noi: “De ce alții au … și eu n-am?”, “De ce nu mi se dă ce merit?” “Dacă aș fi făcut …acum aș fi avut…”, “De ce nu îmi pot controla emoțiile?”, “De ce pentru alții e ușor să facă bani și pentru mine e greu?” “De ce nu înteleeeeg?” Ceva e “not good enough!” și ne doare lipsa aceea. Credem că noi nu suntem suficienți. Când ne doare ceva și simțim că pierdem controlul, e firesc să încercăm să gestionăm cumva disconfortul interior. Un mecanism de adaptare învățat încă din copilărie este oftica. Ea ne face să ne agățăm de gândul că am fi putut face altceva și n-am făcut. În mintea noastră căutăm vinovați (poate pe alții, poate pe noi înșine), iar asta ne oferă o eliberare temporară. Ne ofticăm ca să putem regla un disconfort intern, să dăm un sens, să ne simțim mai puțin neputincioși. Însă, dacă rămânem blocați în acest mecanism, el nu mai reglează, ci întreține tensiunea. Și când simțim tensiunea aceasta… ne putem conecta și cu mentalul colectiv de oftică… E un Cancan mental, în care mai toată lumea își proiectează supărările și oftica pe ceilalți! Bârfe, comparații, blamare. Dincolo de percepția psiho-emoțională, văd oftica precum un val colectiv de emoții și gânduri independente ce ne traversează atunci când intrăm pe rezonanța sa: regret, critică, stres, agresivitate, autocompătimire, comparare constantă, ironie.