Nu știi că dormi... până te trezești

De curând am trecut iar printr-o eliberare mare emoțională. Genul ăla de spirală în care te duci ‘down the rabbit hole’ și ai impresia că lucrurile sunt muuult mai mari și mai înfricoșătoare decât le percepeai. Te vezi mai mare decât ceilalți și mai puternic. Apoi te simți mic și nesemnificativ.

Se întâmplă mult mai rar decât în trecut, doar o dată sau de două ori pe an. Acum 10 ani mă ținea și câte o săptămână, acum văd că într-o zi trec prin toate stările și mă liniștesc ușor.  Am învățat să dau drumul minții, să mă las să simt și să mă cuibăresc în mine. Am mai multă încredere că mă ține viața, indiferent de cât de contractată mă simt. Practic, sunt mai înrădăcinată.

Spirala e de fapt eliberarea emoțiilor care ne țin captați în strategii de apărare, măști și ego. Când rămânem conectați la adevăr, în timp ce ego-ul vrea să ne prezinte în continuare lumea prin imaginația fricii sale, putem fi martori la acea voce care ne prezintă “emisiunea” sa despre realitate.

Rămânând prezenți, vedem că nici ego-ul nu mai crede în poveștile sale.

Vede că-s diluate.

Vede și că nu ne mai luptăm cu el, precum se lupta poate un părinte cu noi când eram copii, ca să ne impună limite… sau ca să ne impună emisiunea sa.

Simte iubirea noastră matură, emanația blândeții cu care ne purtăm cu noi când ne e greu.

Vede și că se destramă felul acela de a ne raporta la ceilalți prin frică.

Spirala de eliberare se simte ca atunci când se desumflă o minge. Atunci începem să ne ventilăm, să scoatem greul ce stătea la baza acelei personalități. Și ego-ul, poate deghizat în copil interior, lasă telecomanda, stinge proiectorul și se cuibărește în inima noastră.

Siguranța necesară pentru a face asta vine din a simți tot. Când se sparge bula, e important să ne uităm la ea, în loc să o ascundem. Puterea de a ne trezi vine din a ne da voie să simțim.

De data asta a ieșit la suprafață brusc furia din mine. Am avut ani în care am eliberat rușine, vină, frică, panică… ani în care parcă trăiam trezire după trezire, fără să îmi dau seama că nu eu, ci mintea are conștientizări…

Când te identifici cu mintea ai impresia că te iluminezi în fiecare zi. Îți vine să vorbești încontinuu despre asta, ca un copil care a desenat ceva frumos și vrea să le arate tuturor opera sa.

Când trăiești mai din profunzimea ta, o poți observa tăcut. Și în continuare mintea / ego-ul se trezește la realitatea iubirii, însă felul în care te manifești e mai pașnic, mai împământat, mai conținut. Nu pentru că ai învățat vreo tehnică de conținere emoțională din rușinea de a fi așa weirdo cum ești, ci pentru că te-ai predat de suficiente ori acelei spirale. Pentru că nu te-ai oprit, oricât de greu a fost. Pentru că ai rămas prezent în iubire chiar și când ți-ai pierdut încrederea în oameni. Pentru că ai avut curajul să ceri ajutorul, când ai avut nevoie. Pentru că ai fost vulnerabil.

Ce vis interesant a croit viața ca să ne ajute să ne conectăm cu puterea adevărată, cu Sinele lăuntric… Jucăm într-un scenariu care ne-a făcut să ne imaginăm că nu ne putem baza pe nimeni. Că noi știm mai bine ca alții sau că suntem mai buni decât ei. Până când presiunea internă ne epuizează toate resursele și facem loc Sinelui autentic.