Compasiunea nu e compătimire

Salutare!

Maturizare..

În aprilie "𝑡𝑒𝑟𝑚𝑜𝑠𝑡𝑎𝑡𝑢𝑙" meu a indicat 𝑓𝑟𝑖𝑔 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑠̦𝑖 𝑜 𝑛𝑒𝑣𝑜𝑖𝑒 𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑑𝑒 𝑟𝑒𝑓𝑢𝑔𝑖𝑢 𝑠̦𝑖 𝑐𝑜𝑛𝑡̦𝑖𝑛𝑒𝑟𝑒. Ca de obicei, m-am dus în bârlog și am stat cu emoțiile ce ieșeau la suprafață. Mă simt binecuvântată că am putut să fac asta și fericită că mi-am dat voie să nu fac nimic o perioadă. N-a fost ușor să rămân prezentă cu vijelia. Dar, dacă nu mă pot conține pe mine, cum m-aș putea aștepta să am capacitatea de a îi conține / susține pe alții?

𝘌 𝘱𝘦𝘳𝘧𝘦𝘤𝘵 𝘶𝘮𝘢𝘯 𝘴𝘢̆ 𝘷𝘳𝘦𝘮 𝘴𝘢̆ 𝘴𝘤𝘢̆𝘱𝘢𝘮 𝘥𝘦 𝘥𝘶𝘳𝘦𝘳𝘦 și să ne simțim bine mereu. Dar la fel de umană e și suferința. Maturizarea la nivel de ego pentru mine acum arată a 𝐜𝐮𝐩𝐫𝐢𝐧𝐝𝐞𝐫𝐞. Putem cuprinde mai mult în înțelegerea noastră și nu ne mai desconsiderăm atunci când nu suntem mereu cu pânzele sus, gata de aventuri noi.

Într-un fel, 𝐧𝐞𝐩𝐮𝐭𝐢𝐧𝐭̦𝐚 de a face ce avem de făcut, căderea în amorțeală și închiderea inimii, fie că e experimentată de noi sau de alții, ne poate ghida spre 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐚𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞. Odată sedimentată în noi, compasiunea reprezintă 𝐚𝐥𝐢𝐧𝐢𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫 care aduce resurse de energie noi, spre a acționa înțelept, spre binele mai înalt, și cu rezultate ce vin mai ușor, nu din alea din "𝘱𝘶𝘴𝘩-𝘱𝘶𝘴𝘩-𝘧𝘢𝘭𝘭!". Fix modelul oferit de conștiința Hristică.

𝘊𝘰𝘮𝘱𝘢𝘴𝘪𝘶𝘯𝘦𝘢 𝘯𝘶 𝘦 𝘤𝘰𝘮𝘱𝘢̆𝘵𝘪𝘮𝘪𝘳𝘦, 𝘯𝘪𝘤𝘪 𝘷𝘪𝘤𝘵𝘪𝘮𝘪𝘻𝘢𝘳𝘦 𝘴̦𝘪 𝘯𝘪𝘤𝘪 𝘭𝘢𝘮𝘦𝘯𝘵𝘢𝘳𝘦.

Este tot iubire, o înțelegere a inimii că totul e perfect exact așa cum este și că, dacă ar fi putut fi altfel, ar fi fost.

Este ca o prezență părintească blândă, ce ține în brațe un copil cu un "tantrum", care nu înțelege că nu poate primi mereu ce își dorește, că tre' să se mai și culce și 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐨𝐝𝐢𝐡𝐧𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆. Și care îi șoptește că asta nu e o pedeapsă, ci doar un moment în timp în care unele lucruri sunt ok pentru el și altele nu, că este foarte iubit, chiar dacă nu primește jucăria aia, timp pe tableta seara, relația aia, banii aia, casa aia, faianța aia, vacanța aia, împlinirea kpi-urilor ălora, chiar dacă nu are în acel moment energia "aia" care îl ajuta să facă curat în toată casa înainte să vina rudele... și tot așa.

𝐍𝐞𝐩𝐮𝐭𝐢𝐧𝐭̦𝐚 asta de a ne schimba starea nu e o realitate a inimii, ci 𝐨 𝐢𝐧𝐯𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐞 𝐚 𝐦𝐢𝐧𝐭̦𝐢𝐢 𝐢̂𝐦𝐩𝐨𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭𝐞, o împotrivire, o negare a realității, atașament nociv, e durere și doliu neprocesat.

E oboseală și burnout.

E încercarea inconștientă de a satisface standardele altora despre sine.

E un copil interior care învață să își pună limite.

𝘊𝘰𝘯𝘦𝘤𝘵𝘢̂𝘯𝘥𝘶-𝘯𝘦 𝘱𝘳𝘰𝘧𝘶𝘯𝘥 𝘤𝘶 𝘪𝘯𝘪𝘮𝘢 𝘯𝘰𝘢𝘴𝘵𝘳𝘢̆ 𝘤𝘰𝘴𝘮𝘪𝘤𝘢̆, 𝘥𝘦𝘴𝘤𝘩𝘪𝘥𝘦𝘮 𝘪̂𝘯 𝘯𝘰𝘪 𝘴𝘱𝘢𝘵𝘪𝘶 𝘴𝘱𝘳𝘦 𝘢 𝘴𝘪𝘮𝘵̦𝘪 𝘴̦𝘪 𝘢 𝘢𝘭𝘤𝘩𝘪𝘮𝘪𝘻𝘢 𝘥𝘶𝘳𝘦𝘳𝘦𝘢, 𝘴𝘱𝘳𝘦 𝘢 𝘪̂𝘯𝘵̦𝘦𝘭𝘦𝘱𝘵̦𝘪 𝘴̦𝘪 𝘱𝘢̆𝘳𝘵̦𝘪𝘭𝘦 𝘥𝘪𝘯 𝘯𝘰𝘪 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘴𝘶𝘯𝘵 𝘣𝘭𝘰𝘤𝘢𝘵𝘦 𝘪̂𝘯 𝘧𝘳𝘦𝘦𝘻𝘦, 𝘴𝘩𝘶𝘵 𝘥𝘰𝘸𝘯 𝘦𝘮𝘰𝘵̦𝘪𝘰𝘯𝘢𝘭 𝘴̦𝘪 𝘥𝘦𝘤𝘰𝘯𝘦𝘤𝘵𝘢𝘳𝘦 𝘥𝘦 𝘦𝘮𝘰𝘵̦𝘪𝘪 𝘴̦𝘪 𝘤𝘰𝘳𝘱, 𝘤𝘢 𝘴𝘵𝘳𝘢𝘵𝘦𝘨𝘪𝘦 𝘥𝘦 𝘴𝘶𝘱𝘳𝘢𝘷𝘪𝘦𝘵̦𝘶𝘪𝘳𝘦.

Când le luam de mânuță și le luminăm cu iubirea noastră, acestea nu mai simt că mor când noi ne schimbăm, transformăm și creștem.

[ Respiră profund... ]

Ci devin o resursă plină de bucurie... și pentru noi se simte ca o

Eliberare.

𝑁𝑢 𝑚𝑢𝑟𝑖𝑚, 𝑐𝑖 𝑛𝑒 𝑡𝑟𝑒𝑧𝑖𝑚 (𝑙𝑎 𝑟𝑒𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑖𝑢𝑏𝑖𝑟𝑖𝑖).

Simt că mulți percepem un val colectiv de eliberare de durere veche. Release-ul ăsta colectiv se poate suprapune cu momente în care noi ne-am imaginat că .."𝘮𝘢𝘮𝘢̆, 𝘤𝘦 𝘱𝘳𝘰𝘥𝘶𝘤𝘵𝘪𝘷𝘪 𝘰 𝘴𝘢̆ 𝘧𝘪𝘮!!".

Mintea începe să fabrice niste povesti despre treaba asta dacă nu ne punem limite 𝐂𝐔 𝐂𝐎𝐌𝐏𝐀𝐒𝐈𝐔𝐍𝐄 𝐏𝐄𝐍𝐓𝐑𝐔 𝐂𝐄 𝐒𝐈𝐌𝐓𝐈𝐌.

Putem prinde niște programe de câmp, cum că nu putem să facem niște lucruri simple și de asta nu merităm iubire / bani sau că suntem perfecționiști sau bătuți de soartă și tot așa.

𝘋𝘶𝘳𝘦𝘳𝘦𝘢 𝘢𝘴𝘵𝘢 𝘷𝘦𝘤𝘩𝘦 𝘦 𝘢𝘣𝘶𝘻𝘶𝘭 𝘪̂𝘯𝘮𝘢𝘨𝘢𝘻𝘪𝘯𝘢𝘵 𝘪̂𝘯 𝘤𝘰𝘳𝘱.

Dizolvandu-se, doare, dar 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐬̦𝐢 𝐥𝐨𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐚̆ 𝐥𝐮𝐦𝐢𝐧𝐚̆ și întrupare a Divinului feminin. Lucru esențial pentru epoca ce vine. Si care 𝑑𝑢𝑐𝑒 𝑙𝑎 𝑒𝑓𝑖𝑐𝑖𝑒𝑛𝑡̦𝑎 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑑𝑜𝑟𝑖𝑡𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑓𝑎𝑝𝑡𝑢𝑙 𝑐𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑢𝑚𝑎̆𝑚 𝑒𝑛𝑒𝑟𝑔𝑖𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑎 𝑛𝑒 𝑙𝑢𝑝𝑡𝑎 𝑐𝑢 𝑐𝑒 𝑠𝑖𝑚𝑡̦𝑖𝑚. Traim IN compasiune.