Meriti tot ce e mai bun pentru tine

Când am crezut că nu merit, viața mereu mi-a dat tot.

Când mă pedepseam pentru că am greșit, viața mi-a dat prieteni noi, iubitori, generoși.

Când mă simțeam pierdută și aveam nevoie de semne, viața mi-a dat curcubee. Multe!

Când eram supărată că nu am suficienți bani pentru ce îmi doresc, viața mi-a făcut cadou cursuri, călătorii, sesiuni și ce aveam nevoie, prin tot felul de oameni noi.

Când eram posomorâtă, veneau căței să se joace cu mine în parc :)

Când mă simțeam confuză, am visat ce aveam de făcut.

Când nu am mai încercat să o salvez, cea mai bună prietenă a mea s-a vindecat și a supraviețuit.

Când am acceptat că uneori urăsc, am văzut cât de mult iubesc.

Când mă simțeam fară de speranță în dragoste, am primit persoana cea mai specială pentru mine.

Atât de mult ni se spune că tre’ să avem mereu vibrația înaltă, să spunem afirmații și să ne schimbăm starea dacă suntem pleoștiți. Că altfel ne îndepărtam de la manifestarea viziunii noastre, că tre să fim pozitivi. Și, când ne mai apucă doru’ și melancolia, pac!! - vine gândul că nu e ok ce simțim. Și ne închidem și nu mai vedem ce e in fața noastră.

Suntem condiționați să credem că tre' să facem ceva că să merităm să primim iubire, însă fix această regulă ne distrage de la ce ne dăruiește viața, prin faptul că ne ducem atenția în cap, în a încerca să manipulăm ce simțim, că să nu cumva să nu primim ce ne dorim.

Credem că am făcut ceva greșit dacă simțim frică sau neputință. Nu recunoaștem această stare ca fiind și ea parte din viață.

Credem că avem ceva de schimbat la noi repede și nu mai rămânem deschiși la a primi transformarea stării prin curgerea naturală a vieții.

Îl învestim pe domnul ego, managerul, cu a ne pune la treabă, la alergat, la vitaminizat, la scris, la transformat. Însă ego-ului, dacă îi dăm puterea asta, el crezandu-se Dumnezeu, posibil să ne acapareze percepția și să nu mai vedem minunile care apar. Ego-ul ne zice că noi merităm pentru că am depus efort, pentru că am investit timp și pentru că avem x-y-z calități. Însă asta ne poate ține într-o buclă de a asocia a merita cu a performa.

Și ego-ul crede și că, cei care nu fac atâtea ca el... nu merită să primească! Și ne distanțează poate fix de cei de la care avem de primit. Astfel, în momentele în care vine valul, că e al nostru sau COLECTIV, ego-ul nu suportă umilința de a nu putea să facă ceva că să primească ce vrea. Se luptă. Sau te îngheață. Sau se ascunde sub niste gânduri ca să supraviețuiască rușinii.

Momentele astea sunt foarte speciale. Sunt ca un portal în care ne putem da seama că nu suntem „noi” în charge cu ce primim. Ci Viața din noi, din noi toti. În momentele astea, dacă reușim să vedem acest aspect al nostru cu ochi limpezi, să luăm de mână copilul din noi care nu s-a simțit văzut, să ne ținem în brațe și să ne alinăm, e posibil să facem un salt în percepție.

Copilu' ăsta care s-a descurcat singur atâta vreme, când vede că îl iubești chiar și când se simte obosit, chef-less și speriat și că nu mai încerci să îi schimbi starea, se liniștește.

Și capătă încredere în tine.

El e bucuria ta.

Deveniți o echipă.

Comunicați și vă și jucați.

Nu doar treabă-treabă-treabă!

Fiind conectați, te aude și când îi spui NU unui comportament nociv al său. Și, astfel, ai mai mult spațiu pentru a spune DA vieții, și a primi.

În timp vezi din câtă singurătate vin astfel de etichete precum oameni răsfățați, proști, inutili, „varză”, penibili, cringe, leșinați, crizati, și tot așa. Și vezi în ei copiii nevăzuți, oameni, stări, viață.

Primirea are legătură cu inima deschisă, nu cu ce decizi "tu" că meriți să primești și te chinui să obții sau îi convingi pe alții că meriți să primești de la ei. Prin inima deschisă dăruim și primim și nu ne simțim singuri și neputincioși. Inima știe că ea este una.

Inima umanității.

Inima cosmică.

Inima liberă să primească și să dăruiască, dincolo de judecată.

Foto credits: Alexandra Bujenita